Foarte aproape de Kulata, punctul de frontiera dintre Bulgaria si Grecia, la doar 22 de kilometri de tinutul elen, se afla localitatea Sandanski, locul unde s-a nascut unul dintre cei mai buni gladiatori ai istoriei: Spartacus.
Spartacus a fost conducătorul celei de-a treia răscoale a sclavilor, intre anii 74-71 î.Hr., care a avut loc în Italia. El a fost un gladiator roman de origine tracă. Născut în Tracia în jurul anului 109 î.Hr., dintr-o familie de păstori aparținând tribului Maedi, el a luptat în rândurile soldaților romani, dar în cele din urmă, a fost prins și vândut de un negustori de sclavi. Spartacus este dus la școala de gladiatori din Capua, devenind astfel un mare gladiator. Acolo se indrăgostește de soția lui Lucius Cornelius Sulla Felix, numită Valeria, dar nu se căsătorește cu ea, relația rămânând ascunsă.
Hotărând să devină liber, Spartacus evadează împreuna cu cei 200 de gladiatori din școala din Capua, folosind doar pumnale si cutite in aceasta evadare; dupa o lupta sangeroasa raman doar 69 de tovarasi ai sai impreuna cu el, 70 de gladiatori in total.
Spartacus organizeaza la scurt timp o armată care număra 40.000 de oameni, ajungând apoi la 70.000 de oameni. Acesta a dat mai multe lupte împotriva romanilor împreună cu alți 2 sclavi, Crixus și Oinomanus, zdrobind 4 legiuni, învingându-l pe generalul Publius Varinus. Secretul invingerii era un viclesug care romanilor li se parea imposibil: atacul noaptea. Dorind să ajungă si în Sicilia și să o elibereze de dominația romană, acesta convinge niște pirați să-l treacă în Sicilia, dar aceștia îl înșală și pleacă în zorii zilei. Atunci armata romana isi aduna imediat trupele din Macedonia si Sicilia, conduse de Pompei si Marcus Lucullus, iar dupa 3 zile de lupte sangeroase romanii reusesc sa invinga, nimicind sclavii, 13.000 dintre acestia au fost ucisi. Ceilalți 6.000 de sclavi care au supraviețuit au fost crucificați pe drumul de la Capua din Roma, Via Appia.
Desi s-a spus ca Spartacus a fost ucis in aceasta batalie, corpul sau nu a fost nicicand descoperit, fapt ce a dus la nasterea unor legende care mai dainuie si astazi. Se spune ca liderul trac ar fi reusit sa scape si sa isi indeplineasca visul de a ajunge in tinuturile galilor, pe atunci inca liberi. Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei după Hannibal și cel mai bun gladiator roman.
Imaginea lui Spartacus a fost folosita intens de liderii comunisti pentru a promova ideea creatorului primului stat al celor asupriti. Karl Marx, alaturi de scriitorii comunisti ai epocii, l-a declarat pe Spartacus drept „cel mai bun exemplu pe care istoria il poate da”. Mai mult de atat, in cinstea sa, Uniunea Sovietica va deschinde o competitie sportiva, numita Spartakiada, competitie ce se dorea egala Jocurilor Olimpice.
Astazi, Sandanski este o statiune balneo-climaterica foarte apreciata pentru apele minerale si curative care se gasesc aici si, de asemenea, este locul din Bulgaria cu temperatura medie anuala cea mai ridicata, respectiv 19.7 grade Celsius. Statiunea poarta numele revolutionarului bulgar Yane Sandanski, numit si “Printul din Pirini” incepand cu anul 1948, pana atunci numindu-se Sveti Vrach.
Orașul, localizat la poalele Munților Pirini, pe valea râului Sandanska Bistrița, se bucură de un climat blând si un aer grad foarte scazut de poluare, fapt ce face ca aceasta statiune sa devina tot mai apreciata si mai cautata de catre turisti.
Parcul Natural Arrábida, rezervatie naturala a Portugaliei, este inclus in Patrimoniul Mondial Unesco, detinand atat peisaje frumoase, unice si pitoresti, scaldate in Oceanul Atlantic, cat si minunatii subterane de exceptie. Daca iti petreceti vacanta in sudul Portugaliei, in zona Lisabonei sau Faro, trebuie neaparat ca o zi sa o dedici acestei minuni a naturii: Arrábida, declarat parc natural din anul 1976.
Parcul Natural Arrábida se intinde de la Palmela pana la Sesimbra, intre cele 2 castele ce vegheaza padurile de eucalipt si palmieri, care se intind de pe crestele stancilor pana la plajele ce coboara la Oceanul Atlantic. Traseul pe varful muntilor este absolut senzational, poate fi facut cu masina, pe jos sau cu bicicleta. Pe o parte a muntilor avem privelistea oceanului, plajele cu un nisip de exceptie, auriu si foarte fin, iar pe cealalta parte se zareste Ponte Vasco da Gama si Ponte 25 de Abril, care leaga Lisabona de aceasta minunata zona verde a Portugaliei.
Ponte Vasco da Gama este cel mai lung pod din Europa, cu lungimea de 17,2 kilometri si a fost inaugurat in anul 1998 cu ocazia implinirii a 500 de ani de cand Vasco da Gama a descoperit Indiile, iar Ponte 25 de Abril are o lungime de aproximativ 2,3 kilometri, uneste orasele Almada si Lisabona si a fost inaugurat in anul 1966, constructia sa fiind gata cu 6 luni mai devreme, initial apreciindu-se a fi terminata in 4 ani. Peisajul este completat de Cristo Rei, statuia lui Iisus ce vegheaza tinutul portughez. Iar in fundalul peisajului se vad, de pe crestele Arrábidei, colinele pe care se intinde Lisabona, cu amestecul de vechi si nou, aglomeratia de cartiere si cladiri in jurul stradutelor inguste cu trepte, lifturi, funiculare, elevatoare si tramvaie, cu totul diferit de minunatiile oraselelor mici din imprejurimi, farmecul castelelor cu un aer medieval portughez, ce-ti aminteste de cei ce candva cucereau lumea, plecau de la Torre de Belém, spre a descoperi noi intinderi de pamant ce le luau apoi sub stapanirea lor.
Arrábida este o zona atat de frumoasa, curata si pitoreasca, la poalele careia se astern fermecatoarele plaje cu nisip fin si auriu, cum este Portinho da Arrábida sau plajele Galapos, iar din loc in loc, printre padurile mereu verzi de pin, eucalipt si palmieri se zareste cate un castel sau o manastire, si acestea spectaculoase. In estul parcului natural se intinde Setúbal, un oras linistit pe malul Oceanului Atlantic cu un centru medieval tipic: stradute inguste, pietruite, cu magazine la parterul caselor, iar din loc in loc cate un portocal inflorit.
Parfumul florilor de portocal invaluie tot acest tinut, livezile sunt pline tot timpul anului, atat de flori cat si de fructe, iar daca vrei sa gusti adevarata savoare portugheza, opreste-te la una dintre casutele din zona, bate la poarta si implineste-ti visul: aici poti culege cate portocale doresti, in timp ce si mananci fructele direct din pom, iesi din livada, le cantaresti si le platesti. Fructe proaspat culese cu o deosebita savoare, un gust aparte si o aroma ce o poti gusta doar aici: la Arrábida.
Torre de Belém este punctul de plecare al turului nostru. De aici plecau navigatorii spre a descoperi noile teritorii, ce mai apoi urmau a le stapani.
Pe faleza amenajata pe malul raului Tejo ajungem la Monumentul Descoperirilor, unde se poate urca cu un lift pentru a admira panorama frumoasa a zonei. De aici se traverseaza un pasaj subteran catre Mosteiro dos Jerónimos, construita la dorinta regelui Manuel I, unde se afla si mormantul lui Vasco da Gama. Specific acestei catedrale este constructia coloanelor, unice in lume, sculptate in forma funiilor marinaresti, parca impletite. Manastirea este o constructie spectaculoasa si ea, cu o curte interioara superba si elemente arhitecturale si decorative tipice arhitecturii maure. Torre de Belém si Mosteiro dos Jerónimos apartin Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO.
Autobuzul 28 strabate toata zona de Belém pana la Praça do Comércio, unde coboram pentru o plimbare in Orasul de Jos sau Baixa. Este o zona minunata, cu cladiri perfect aliniate, stradute inguste care urca ori coboara, cafenele, magazine si celebrele si delicioasele pastelaria, patiseriile traditionale portugheze. Ne plimbam pe jos pe Avenida de Liberdad, pana la Elevador de Santa Justa, liftul proiectat de Raul Mesnier de Ponsard, inginer nascut in Porto din parinti francezi, si ucenicul lui Gustave Eiffel. Constructia liftului a inceput in 1900 si a fost finalizata in 1902, initial a functionat pe baza de motor cu aburi, ca mai apoi in anul 1907, liftul sa functioneze pe curent electric. Ajungem la Bairro Alto, de unde Lisabona se vede de sus, in toata splendoarea ei, iar aici ii putem numara colinele, cea mai inalta fiind cea pe care se gaseste Castelo São Jorje.
Si nu poti veni o zi in Lisabona fara sa te urci in celebrul tramvai 28, care face turul zonelor vechi ale capitalei portugheze. Ne plimbam aproape o ora, admirand de pe scaunele de lemn, in bataia curentului de la geamurile deschise, farmecul unic intalnit doar aici: strazi abrupte, aglomeratie, localnici la colt de strada povestind cu siguranta o zi din viata lor, casele apropiate, unite intre ele de sforile pline cu rufe. Si asa ajungem in Alfama, cel mai vechi cartier al Lisabonei, cu strazi inguste si pitoresti, singurul cartier care a supravietuit marelui incendiu din anul 1755, care a distrus aproape tot orasul. Ne plimbam pe jos pe stradutele pline de localuri unde se canta Fado si ne putem opri oriunde sa savuram un pranz cu specific portughez, incantat de o muzica traditionala pe masura.
Dupa pranz vizitam Catedrala Santa Maria Maior (Sé de Lisboa), apoi luam acelasi autobuz 28 spre zona noua a orasului Lisabona si coboram la Oceanarium. Aici o cladire imensa, spectaculoasa, impartita in 4 incaperi imense, fiecare dintre acestea reprezentand cate un ocean al lumii, ne invita parca a o vizita. Iar in mijlocul constructiei gigant, un acvariu extraordinar de mare si animat: rechini, pisici de mare, pinguini si bancuri intregi de pesti, toti stateau la fotografii, incantati de vizitatorii Oceanariumului.
Acesta este si punctul de plecare al telecabinei, cu traseul Oceanarium – Torre Vasco da Gama. Traseul dus-intors dureaza 30 de minute si este de-a dreptul sublim: esti suspendat deasupra apei, stalpii de sustinere calca direct in raul Tejo, iar de sus poti savura intreaga panorama a orasului: podurile de peste rau, ambarcatiunile de la mal, obiectivele vizitate initial pe jos, orasul cel nou, chiar si un vas de croaziera ce tocmai a acostat aici.
Toata Lisabona straluceste intr-un apus de soare absolut spectaculos, atunci cand ziua dispare putin cate putin, pentru a aprinde toate luminile orasului, ce noaptea il transforma intr-o adevarata feerie. Pozele nu pot descrie nici un sfert din adevaratul gust al Lisabonei noaptea, sunt mii si mii de beculete, care evidentiaza fiecare obiectiv si care te introduc pur si simplu intr-o alta lume, poate mai efervescenta decat aceea din cursul zilei, o lume de poveste.
Moda este numitorul comun cand spunem: Bond Street, Rue du Faubourg Saint-Honoré ori Via Montenapoleone. Fashion e la Londra, Mode e la Paris, iar la Milano italienii ii spun ca noi: Moda!
Cunoscuta strada londoneza Bond Street s-a dedicat in totalitate modei inca din anul 1700, iar acum vechile magazine de antichitati si discretele cafenele ce erau unul din importantele puncte de atractie ale orasului la acea vreme, astazi isi etaleaza luxul. In 1847 s-a deschis pe Bond Street si primul magazin Phillip Morris, motiv pentru care una dintre primele marci de tigari produse de aceasta companie se numeste chiar Bond. Eleganta clasica, care in Anglia este la ea acasa, se regaseste in toate magazinele stralucitor de fascinante din aceasta zona, impletita atent cu luxul modern, iubit de pasionatii de shopping care adora in aceeasi masura Rue du Faubourg Saint-Honoré, cu aceleasi magazine luxoase, elegante, fabulos de spectaculoase, insa frantuzesti de aceasta data. Parfumuri, bijuterii, tot felul de accesorii stralucesc in infinitele vitrine, iar tu probandu-le, stralucesti odata cu ele in oglinzile imenselor cabine de proba.
Rue du Faubourg Saint-Honoré, una dintre cele mai faimoase strazi din lume si cu siguranta si din Paris, a fost introdusa propriu-zis in oras tocmai in anul 1860, fiind doar o suburbie a Luvrului pana atunci. Astazi,Rue du Faubourg Saint-Honoré gazduieste magazine stralucitoare pe etaje intregi, brand-uri de renume frantuzesti si nu numai: la numarul 22 gasim celebra casa Lanvin, iar la numarul 29 troneaza Lancôme, inca din anul 1935. Numeroase resedinte importante se regasesc aici, pe Rue du Faubourg Saint-Honoré: la numarul 55, Élysée Palace este astazi resedinta presedintelui Frantei, iar la numarul 56 sunt birourile celebrei reviste Vogue.Iar la numarul 112, luxosul Hôtel Le Bristol isi asteapta, mereu pregatit, oaspetii soficticati.
Luxul la Milano troneaza pe Montenapoleone, echivalentul milanez al New York City’s Fifth Avenue sau al Rodeo Drive din Los Angeles. Fiind considerata cea mai importanta strada din Milano, Via Montenapoleone gazduieste atat magazinele luxoase de haine ori accessorii ale renumitilor creatori de moda, precum si restaurante sofisticate si cafenele traditionale. Iar in inima orasului, chiar in Piazza del Duomo, intre catedrala impunatoare in stil gotic si faimoasa Scala di Milano, troneaza Galleria Vittorio Emanuele II. Construita intre anii 1860 si 1870, galeria este un monument pentru Regele care a unificat Italia, astazi “camera vietii” din Milano, pentru ca aici mereu e furnicar de oameni, vizitatori ori italieni, atat pentru cumparaturi sau o cafea, cat si pentru a admira splendida constructie, cu un deosebit tavan de sticla si fier, indrazneataarhitecturapentru acea vreme, proiectata de Giuseppe Megnoni, care, din pacate nu a apucat sa-si vada opera terminata; el a cazut de pe schele chiar inainte de a fi finalizata Galleria Vittorio Emanuele II.
Fie la Londra, la Paris sau la Milano, fashion este cuvantul cheie, relaxare si nevoie, placere si dorinta, eleganta si pasiune, modernism si lux, toate intr-un singur cuvant: MODA.
“Evacuaţi oraşul nou, turişti din toate colţurile lumii şi localnici ciprioţi deopotrivă în 3 săptămâni” a fost mesajul armatei turceşti în anul 1974 vis-a-vis de tot ce însemnă pe atunci floarea ce tocmai se deschisese într-o linişte şi armonie nepamânteană: Famagusta!
Hoteluri luxoase în amfiteatru, cu toate geamurile dând la mare, la frumos pastelata Mediterană, cu nuanţe calde şi de poveste, primeau zeci de mii de turişti. Perla Ciprului, mereu arhiplină începând cu anii `60, a adunat emoţii şi clipe splendide din milioanele de zile de vacanţă ale turiştilor din toată lumea, ce veneau aici să-şi petreacă concediul.
Până într-o singură zi din 1974, când turcii, după termenul de 3 săptămâni dat ciprioţilor, ocupă toată coasta, distrugând luxul, împreună cu 9000 de oameni despre care nici astăzi nu se mai ştie nimic. Şi astăzi, Famagusta încă mai aşteaptă o hotărâre: teritoriu turcesc ori cipriot.
Oraşul cel nou doarme, cufundat într-un coşmar continuu din anul 1974, a pierdut 9000 de oameni, la invazia turcilor. Astăzi, teritoriul este înconjurat de sârmă ghimpată într-un perimetru de câţiva kilometri, în care zac, printre frunzele palmierilor uscaţi şi neatinşi de 37 de ani, hotelurile luxoase devenite acum ruine, iar plaja cu nisip fin auriu de altădată este scufundată în marea, care îşi loveşte valurile de geamurile lipsă ale recepţiilor impunătoare, decorate cu cele mai bune cristaluri.
În mijlocul perimetrului stau maşinile de expoziţie din magazinele rămase neatinse din `74, obiecte decorative şi suveniruri pentru turiştii ce vizitau Coasta Famagustei, veniţi aici din toată lumea, spre o destinaţie de vacanţă unică, luxoasă şi epatantă la acea vreme.
Oraşul Fantomelor aşteaptă ziua cand va fi trezit la viaţă, iar sutele de hoteluri ce se întind pe malul mării, pe o distanţă de 5-6 kilometri, îşi mai aşteaptă încă turiştii. Sălile de dans, unde astăzi cresc cactuşi înalţi, ori invadate de frunzele palmierilor necurăţaţi de zeci de ani, suspină după muzica ce le ţinea treze până la răsăritul soarelui, şi apoi tot treze până la apus.
Şi totul este cufundat într-un somn profund, oraşul doarme, bântuit de amintiri şi emoţii.
Scufund un pliculet de ceai intr-o ceasca de apa fierbinte, ies aburi densi, mirosind a fructe de padure, parca coacaze cu zmeura, un iz vag de mure si spre final, ceva afine, parca stoarse pentru a face afinata aceea groasa, pe care o beau numai in Ardeal, mai exact la Sibiu.
Deschid atlasul lumii, insa la harta Europei si ma gandesc ca unde va pica degetul, acolo sa-mi petrec vacanta de Paste. Am inchis ochii si am atins cu varful unghiilor sudul Peninsulei Iberice: degetul mijlociu era pe Malaga, aratatorul era chiar pe Gibraltar, iar degetul mare atingea nordul Africii. Am decolat spre destinatiile alese cu totul aleator in seara de 3 aprilie, luna era la jumatate, cerul senin, am vazut toate luminile orasului Bucuresti deasupra caruia m-am inaltat cu o viteza uimitoare, parca lipita de scaun si stransa de centura care isi juca rolul de protectie in decolare.
Traversez Croatia, Marea Adriatica, Italia, la 00:00, fiind deasupra Romei, apoi Marea Mediterana, si, tot noapte fiind, incep sa se intrezareasca luminite pe coasta Spaniei. Cobor din Catalunia spre Valencia si apoi in Andaluzia, destinatia unde aveam sa petrec zile de vis, in regiune spaniola cu influente arabe, de gastronomie, civilizatie, cultura, parca si limba ori populatie.
Insirate statiuni si sate vechi de pescari, de-a lungul marii, una dupa alta, in lumini clare si stralucitoare, le privesc de la mii de metri si imi imaginez pentru cateva clipe cum ar fi sa-mi petrec viata acolo. Ma trezesc dimineata in bataia vantului fasnet, ce nu te intreaba daca il doresti sau nu, caci este indraznet si egoist, perdele inexistente la geamuri ce coboara din tavan pana in podea, caci trebuie sa vezi cum soarele se trezeste odata cu tine, iar indata ce incepe el a straluci, tu incepi a admira locurile luminate de el. Si valuri poate se izbesc de ferestre in zilele de toamna sau primavara, galagiosi pescarusi in penele lor de un alb pur si imaculat, aliniati pe terasa la micul dejun. Uite asa m-am trezit dimineata, la Benalmadena, o statiune la 20 de kilometri de Malaga, eram la etajul 11, ce-i drept nu am avut parte de valuri aruncate pe geamuri, insa pescarusii mi-au cantat “Buna dimineata” si mi-au urat in cicripitul lor un “Bun venit in Andaluzia”.
M-am bucurat fantastic pentru ca trebuia sa plec sa vizitez orasul Malaga, important port din sudul Spaniei si totodata un oras vechi, conservat excelent. Orasul este inconjurat de munti, se afla la baza sudica a dealurilor Axarquia si este strabatuta de raurile Guadalmedina si Guadalhorce. A fost fondat in anul 1000 i. Hr. de catre fenicieni, cei mai mari negustori ai antichitatii, iar dintre personalitatile istoriei artei sau cinematografiei care s-au nascut in Malaga pot aminti pe Pablo Picasso sau Antonio Banderas. Desigur am vizitat casa si muzeul Picasso, am vizitat Catedrala din Malaga, unde am petrecut o seara minunata, la slujba de Paste, a doua Inviere. Am pasit in Lacasul Sfant in mireasma crinilor imperiali albi ce umpleau Catedrala pretutindeni, iar vibratia orgii imi transpunea fiecare sentiment pe portativ. Am desenat o Cheia Sol din priviri, alaturi de care se alaturau vibratii de simtiri, tremurande voci de uimire si urlete interioare de fericire ca am ajuns aici. Vitralii in culori vesele, icoane perfect si sensibil lucrate, picturi imense mi-au furat ochii si asa am devenit muta in fata minunii arhitectilor si pictorilor celebri ce au contribuit la realizarea acestui miracol: Catedrala din Malaga, acoperita de bolţi minunat decorate. Decorarea locurile pentru cor a fost realizată de vestitul Pedro din Mena, iar capelele laterale ascund adevărate opere de artă: statuia Maicii ce plînge de Pedro din Mena, Hristos pe cruce de Alonso din Mena, Sfînta Virgen Rosario de Alonso Cano.
Am urcat apoi la Alcazaba, un punct important de referinţă în Malaga. Fortăreaţa datează din secolul VIII, cu toate că cea mai mare parte a structurii aparţine secolului XI. Intrarea în cetate se realizează pe poarta Cristo, unde s-a celebrat prima liturghie după recucerirea oraşului Malaga de către creştini. Fortăreaţa a fost sistemul de apărare a oraşului arab Malaga, astazi fiind unul dintre muzeele maure cel mai bine conservate din Spania. Vad de aici de sus tot orasul, portul cu vapoare uriase ce descarca diverse marfuri, vase de croaziera ce aduc vizitatori in tinutul andaluz, yahturi si barci particulare ale pasionatiolor de sporturi acvatice si plimbari pe valuri mediterane. Si asta este privelistea din Sud, ma intorc catre Nord si zaresc Catedrala, in toata splendoarea ei, cu Turnul ce vegheaza parca orasul la apus de soare, ca un protector al metropolei ce se intinde de jur imprejurul cetatii vechi maure cat vezi cu ochii.
Case albe de jur imprejur, tipice regiunii, potrivite ca marime si uimitor de curate, umbrite de palmieri batrani, perfect drepti si foarte inalti, curmali stufosi si infloriti, iar in locurile stancoase cate un aloe ratacit cautandu-si soarele ce se scurgea in spatele dealurilor. Eu zabovesc la umbra unor portocali, aici in Alcazaba, intr-un miros ametitor, caci sunt infloriti si totodata grei de portocale ce atarna zemoase si coapte pe crengi lasate aproape pana la banca pe care ma asez.
